Învăţătoarea

 

- Bunico, mâine este prima zi de şcoală. Ai timp să îmi povesteşti cum a fost prima ta zi de şcoală?

- Am timp, nepoţico! Aşează-te lângă mine, aici, pe băncuţă!

Fetiţa se aşeză comod şi aştepta.

- Se spune că prima zi de şcoală nu se uită, că pe prima învăţătoare o ţii minte o viaţă întreagă. E un mare adevăr.

- Bunico, sunt nerăbdătoare să îmi povesteşti!

- Îmi amintesc că anul 1956, s-au schimbat uniformele. Eu aveam un fel de rochiţă pepit, încheiată la spate cu nasturi, cu guler alb detaşabil. Aveam şi un şorţuleţ negru cu volănaşe. Pentru sărbătoare, uniforma era cu şorţuleţe albe. Dar nu am găsit în magazinele din oraş.

- Am văzut că, acum, fetele poartă uniforme cu albastru…

- E mai frumos albastrul decât negrul. Şi şorţuleţul are o bandă brodată. Nu are volănaş, cum avea şorţuleţul meu, dar e mai simplu de călcat. De fapt, acum se folosesc alte materiale, sintetice, care nu se şifonează.

- Spune mai departe!

- În prima zi de şcoală, s-au adunat copiii, unii au venit cu părinţii lor, în curtea şcolii. La ora nouă, pe scenă au urcat profesorii şi învăţătorii. Directorul şcolii le-a urat „Bun venit!” elevilor din clasa întâi şi le-a urat succes la învăţătură celor din clasele mai mari. S-a referit şi la noile uniforme. Şi, pentru ca toţi părinţii să ştie cum este noua uniformă, a chemat pe scenă câţiva elevi. Printre ei, eram şi eu.

- Bunico, bunico, nu mi-ai spus că ai participat la parada modei elevilor!

- Nu mi s-a părut un eveniment important, dar acum văd că se dă mai mare atenţie modei şi persoanelor care prezintă hainele. Mă cam miră de ce preferă nişte slăbănoage…

- Bunico, te rog să îmi spui câte ceva despre cărţi, caiete…

- În anul în care am început eu şcoala, se desfiinţaseră tăbliţele. Noi scriam direct pe caiete. Cu creion la început, apoi cu toc şi cerneală. Aveam caiete liniate în aşa fel încât să scriem cât mai citeţ şi caligrafic.

- Ce înseamnă „citeţ şi caligrafic”?

- Citeţ înseamnă să se poată citi uşor, iar caligrafic înseamnă să fie frumos. Eşti mulţumită de explicaţie?

- Cum era învăţătoarea ta? Era tânără, frumoasă?

- Eu ştiu că multor copii le plac persoanele tinere, frumoase… Învăţătoarea mea nu era tânără, era mai mare decât mama mea. Avea un mod de a ne determina să fim cuminţi, era veselă, avea foarte multă răbdare…

- Tu erai cuminte?

- Cine a mai văzut copil cuminte? Nu făceam prostii mari, nu mă certam cu colegii, vorbeam frumos, chiar dacă nu aveam suficientă răbdare.

- Te certa doamna?

- Îmi amintesc că m-a chemat la catedră şi mi-a spus că vorbesc prea mult. Eu ştiam câteva litere şi, când făceam bastonaşe, spuneam că e n, sau u, dar nu era chiar aşa. Am promis că nu voi mai vorbi decât atunci când mi se va cere.

- Şi te-ai ţinut de cuvânt?

- Da, m-am ţinut de cuvânt.

- Mai spune ceva despre învăţătoarea ta!

- Era o doamnă foarte plăcută la vorbă, avea simţul umorului, era foarte pricepută la muzică, la lucrul de mână, ne antrena să prezentăm spectacole la sărbători, dar învăţam cu drag şi matematică. Încă din clasa a treia aveam corul clasei.

- Ea avea copii?

- Da, avea şase copii, trei mai mari ca mine, unul de vârsta mea şi două fete mai mici decât mine. Muncea mult în gospodărie, avea gradină, animale, băieţii erau mai neastâmpăraţi. Pentru că liceul din oraşul nostru nu avea profesor de muzică, doamna Maria Mihalca, aşa o chema pe învăţătoarea mea, a fost de acord să ocupe acel post.

- Şi n-a mai fost doamna ta?

- Am avut avantajul că mi-a fost profesoară pană când am încheiat şi liceul. A fost o doamnă foarte activă. A învăţat singură să cânte la acordeon, m-a învăţat şi pe mine, a învăţat şi a absolvit Facultatea de Limba română.

- A fost excepţională doamna.

- Sigur! Casa de cultură din oraşul meu avea mai multe formaţii artistice. Printre ele, şi un cor. La început l-a ajutat pe dirijor, apoi a devenit dirijor titular. Într-o vacanţă, m-a invitat să particip la cor. Am avut ocazia să mă plimb prin câteva oraşe şi sate, la concursuri, la inaugurări, la spectacole…

- Cred că toată lumea o iubea…

- A fost apreciată şi recompensată cu titlul de Cetăţean de Onoare al oraşului Vişeu de Sus.

- Ce frumos!

- Da, foarte frumos. Vezi, încă mai ştiu cum a fost prima mea zi de şcoală, dar am şi amintiri minunate în legătură cu învăţătoarea mea.

- Îţi mulţumesc, bunico, pentru ceea ce mi-ai spus! Sper să am şi eu o astfel de învăţătoare!

- Şi eu aş vrea… Acum, să mergem în casă! Parcă mi s-a făcut frig…

 

Tata

            Primul învăţător pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu. Ştiam că fusese directorul şcolii din comuna lui natală, şi a mea, Săcel, din Maramureş. După un timp, el a fost transferat la Vişeu de Sus, unde a organizat ceea ce urma să devină Şcoală Medie Mixtă.

            Locuiam în clădirea şcolii şi aveam ocazia să văd că era apreciat de colegii lui, de elevi şi de părinţii elevilor. Şi eu eram printre admiratorii lui şi eram foarte încântată să dezbat cu el probleme de tot soiul, să învăţ din povestirile pe care mi le citea sau din ceea ce îmi povestea. De mică mi-au plăcut problemele de logică şi de calcul pe care tata le propunea când avea timp.

            Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.

            Atunci, tata a început să  recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.

            Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau  scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea «Sfântul Gheorghe»  , ş-a  «României Stea». “.  Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.

            După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.

            Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.

            Născut în 20 septembrie 1913, în comuna Săcel, fiu de ţărani cu avere mijlocie, tata a urmat cursurile şcolii din comună şi apoi a reuşit la examenul de admitere în  Şcoala Normală din Sighetul Marmaţiei. Ca tânăr absolvent, a lucrat cu întreruperi în mai multe şcoli, apoi a deţinut funcţii de conducere. A participat ca ofiţer în cel de-al doilea Război Mondial şi a fost  rănit, apoi decorat pentru fapte de vitejie. A fost apreciat în orice domeniu a activat. A primit titlul de Învățător fruntaș, în 24 iunie 1960. A organizat și condus, în 1967, nou înființata Școală Specială Ajutătoare din Vișeul de Sus.

            Am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.

            Anului 2002 a început frumos, cu bucurie, dar în câteva zile, în urma unui atac cerebral, tata s-a stins. După un timp, am reuşit să public memoriile pe care mi le lăsase în manuscris. Când mi-e dor de tata, recitesc acea carte şi privesc fotografii.

Doamna Mimi

Ieri, am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne privea îngăduitoare…

Aşa am visat-o. Dar îmi amintesc că în realitate era categorică, mai ales cu mine. Eram cea mai mare dintre fraţi şi îmi pretindea să fiu mai sobră, mai serioasă, mai cuminte, mai înţeleaptă chiar decât alţii de vârsta mea…

Cu toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “

Într-o zi, mama mi-a arătat un album cu foi îngălbenite. În loc de fotografii, pe foile de carton erau lipite bucăţele de pânză pe care erau cusute modele. Cele mai multe erau în cruciuliţe, dar se aflau acolo şi modele realizate în punct înaintea acului. La colţurile fiecărei file erau desene făcute cu peniţă, cu cerneală colorată. Mama mi-a povestit  că a făcut albumul când era elevă la Şcoala Normală din Brăila. Toate fetele aveau astfel de albume. Se ajutau între ele, unele au desenat şi pe albumele celor care se pricepeau mai bine să coasă. Fiecare venise cu modele de acasă şi au făcut schimb.

Eram fascinată de acel album. Îl luam uneori doar să-l răsfoiesc, alteori, mă inspiram, încercam să desenez sau să cos câte un model. Alteori, împreună cu mama, alegeam modele pentru un nou lucruşor: şerveţel, periniţă, broderie pe o bluziţă.

Mama se odihnea lucrând, cosând sau tricotând. Atunci, putea să-mi povestească şi despre caietele cu reţete de bucate pe care le completau în şcoală, îmi spunea câte ceva despre persoanele din fotografiile pe care le avea din acea perioadă.

Eram la liceu când mi-a explicat cum se coase în kilim. Ea contura şi mie îmi dădea voie să fac umplutura. La început, mă verifica, apoi, lucram independent. Eu nu aveam timp să cos decât la sfârşitul săptămânii, dar lucram mult în timpul vacanţei.

Uneori consideram că mama era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.

Uneori, mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi ! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se va alege din tine ?“ Şi totuşi, sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des, mama era mulţumită de ceea ce am realizat.

            Severitatea cu care mă trata pe mine le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o admirau.

            După absolvirea Şcolii Normale, a lucrat la Constanţa ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe Valea Izei. A venit în Maramureş în luna decembrie a anului 1947 (cu câteva zile înainte de a împlini 22 de ani).  Acolo, şi-a întemeiat o familie în care soţul, Dumitru Grad, era învăţător. A rămas în Maramureş să-i înveţe carte pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.

Într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini, foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.                                                   

Un nou blog

Am început acest blog la rugămintea unei persoane. Această persoană a abandonat ideea. Am refăcut blogul după preferinţele mele. Sper să fie o opţiune mai bună.