joi, 16 ianuarie 2020

Tata

            Primul învăţător pe care l-am cunoscut a fost tatăl meu. Ştiam că fusese directorul şcolii din comuna lui natală, şi a mea, Săcel, din Maramureş. După un timp, el a fost transferat la Vişeu de Sus, unde a organizat ceea ce urma să devină Şcoală Medie Mixtă.
            Locuiam în clădirea şcolii şi aveam ocazia să văd că era apreciat de colegii lui, de elevi şi de părinţii elevilor. Şi eu eram printre admiratorii lui şi eram foarte încântată să dezbat cu el probleme de tot soiul, să învăţ din povestirile pe care mi le citea sau din ceea ce îmi povestea. De mică mi-au plăcut problemele de logică şi de calcul pe care tata le propunea când avea timp.
            Într-o zi, pe când eram în clasa a VI-a, tata m-a întrebat, ca de obicei, ce am de învăţat pentru a doua zi. Am considerat că la limba română am cea mai frumoasă temă. De aceea, i-am spus tatii că am de învăţat câteva versuri din poezia „Sergentul”. După cum spusese doamna profesoară, aveam de învăţat versurile care îmi plăceau cel mai mult.
            Atunci, tata a început să  recite: „Pe drumul de costişe ce duce la Vaslui”… Am alergat după manual şi trăgeam cu ochiul când la tata, când în carte. Nu mă puteam hotărî ce fragment să învăţ. De aceea, am recitit poezia, am încercat să descopăr imagini, dar şi relaţia dintre personajele despre care citeam. Apoi, pe rând, eu utilizând textul, tata recitând din memorie, am intrat pe roluri, fiind pe rând povestitor, colonel şi sergent.
            Când ajungeam la „Păşea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui faţă / Zbura ca o lumină de glorie măreaţă”, zăream pe faţa tatii acea „glorie măreaţă”, iar ochii lui aveau  scânteieri ciudate care se amplificau când ajungeam la „… dar străluceau pe ea / şi crucea «Sfântul Gheorghe»  , ş-a  «României Stea». “.  Încet, ajungeam la dialogul dintre colonel şi drumeţ. Vocea tatălui meu se gâtuia de emoţie şi mă lăsa pe mine să spun mai departe.
            După un timp, am constatat că ştiam toată poezia. Dar mult mai târziu aveam să aflu că decoraţia cu care mă jucam când eram mică era „Steaua României”.
            Acum, când mă gândesc la tata şi la modul în care am învăţat poezia „Sergentul”, înţeleg de ce nu-mi putea spune cum se numeşte decoraţia pe care a ascuns-o de mine şi de ce îl emoţionau atât de mult versurile lui Vasile Alecsandri.
            Născut în 20 septembrie 1913, în comuna Săcel, fiu de ţărani cu avere mijlocie, tata a urmat cursurile şcolii din comună şi apoi a reuşit la examenul de admitere în  Şcoala Normală din Sighetul Marmaţiei. Ca tânăr absolvent, a lucrat cu întreruperi în mai multe şcoli, apoi a deţinut funcţii de conducere. A participat ca ofiţer în cel de-al doilea Război Mondial şi a fost  rănit, apoi decorat pentru fapte de vitejie. A fost apreciat în orice domeniu a activat. A primit titlul de Învățător fruntaș, în 24 iunie 1960. A organizat și condus, în 1967, nou înființata Școală Specială Ajutătoare din Vișeul de Sus.
            Am avut prilejul să ţin în mâinile mele şi „Coroana României”, dar şi „Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial” şi să citesc brevetele prin care erau acordate acestea, şi multe alte decoraţii, învăţătorului Dumitru Grad din oraşul Vişeu de Sus.
            Anului 2002 a început frumos, cu bucurie, dar în câteva zile, în urma unui atac cerebral, tata s-a stins. După un timp, am reuşit să public memoriile pe care mi le lăsase în manuscris. Când mi-e dor de tata, recitesc acea carte şi privesc fotografii.