Ieri,
am visat-o. Era tânără, era frumoasă. Zâmbea cum numai ea ştia. Era calmă şi ne
privea îngăduitoare…
Aşa
am visat-o. Dar îmi amintesc că în realitate era categorică, mai ales cu mine.
Eram cea mai mare dintre fraţi şi îmi pretindea să fiu mai sobră, mai serioasă,
mai cuminte, mai înţeleaptă chiar decât alţii de vârsta mea…
Cu
toate acestea, a avut multă răbdare să mă înveţe să cos, să tricotez, să repar
lucruşoarele pe care le stricam. M-a învăţat să croiesc haine, fie şi numai
pentru păpuşi. Mereu îmi spunea : „Se spune că mulţi văd, puţini pricep, dar
când vrei să faci un lucru, fă-l în aşa fel încât să fii mulţumită de ceea ce
ai realizat ! Dacă ţie nu-ţi place, nu te aştepta să le placă altora ! “
Într-o
zi, mama mi-a arătat un album cu foi îngălbenite. În loc de fotografii, pe
foile de carton erau lipite bucăţele de pânză pe care erau cusute modele. Cele
mai multe erau în cruciuliţe, dar se aflau acolo şi modele realizate în punct
înaintea acului. La colţurile fiecărei file erau desene făcute cu peniţă, cu
cerneală colorată. Mama mi-a povestit că
a făcut albumul când era elevă la Şcoala Normală din Brăila. Toate fetele aveau
astfel de albume. Se ajutau între ele, unele au desenat şi pe albumele celor
care se pricepeau mai bine să coasă. Fiecare venise cu modele de acasă şi au
făcut schimb.
Eram
fascinată de acel album. Îl luam uneori doar să-l răsfoiesc, alteori, mă
inspiram, încercam să desenez sau să cos câte un model. Alteori, împreună cu
mama, alegeam modele pentru un nou lucruşor: şerveţel, periniţă, broderie pe o
bluziţă.
Mama
se odihnea lucrând, cosând sau tricotând. Atunci, putea să-mi povestească şi
despre caietele cu reţete de bucate pe care le completau în şcoală, îmi spunea
câte ceva despre persoanele din fotografiile pe care le avea din acea perioadă.
Eram
la liceu când mi-a explicat cum se coase în kilim. Ea contura şi mie îmi dădea
voie să fac umplutura. La început, mă verifica, apoi, lucram independent. Eu nu
aveam timp să cos decât la sfârşitul săptămânii, dar lucram mult în timpul
vacanţei.
Uneori
consideram că mama era prea severă, dar atitudinea ei era spre binele meu. Ştiu
că nu am fost docilă, dar n-am fost un copil problemă. La şcoală, am avut
rezultate bune, eram îndemânatică, îmi plăceau matematica şi muzica.
Uneori,
mama venea de la şcoală şi mă apostrofa : „De la a doua stradă te aud cum cânţi
! Cine te crezi ? Privighetoarea Nordului ?“ sau „Toată ziua baţi mingea. Ce se
va alege din tine ?“ Şi totuşi, sunt convinsă că, deşi nu mi-a spus prea des,
mama era mulţumită de ceea ce am realizat.
Severitatea cu care mă trata pe mine
le-a fost de folos şi elevilor mamei mele. Sunt convinsă că toţi au avut de
învăţat de la ea. Şi nu numai copiii, ci şi părinţii lor. Toţi o respectau şi o
admirau.
După absolvirea Şcolii Normale, a lucrat
la Constanţa
ca învăţătoare suplinitoare. După ce i s-a cerut să aleagă între a-şi da
demisia şi a se prezenta la post, ea a ajuns la Săcel, o comună mare de pe
Valea Izei. A venit în Maramureş în luna decembrie a anului 1947 (cu câteva
zile înainte de a împlini 22 de ani). Acolo,
şi-a întemeiat o familie în care soţul, Dumitru Grad, era învăţător. A rămas în
Maramureş să-i înveţe carte pe copiii de care s-a ocupat cu drag şi pricepere.
Într-o frumoasă zi de
primăvară a anului 2003, când liliacul îşi deschidea primele flori, în Vişeu de
Sus, un grup de cadre didactice (multe dintre ele pensionare), rude, vecini,
foşti elevi şi cunoştinţe au venit s-o conducă pe ultimul ei drum pe
învăţătoarea Maria Grad, căreia, cu mult respect, i-au spus Doamna Mimi.
